Of, of,of, mamaie!

Când vă ziceam că mi-ar plăcea să vă am pe toți în Cămăruță și că mi-ar plăcea ca, voi toți, să-mi călcați pragul, s-a întâmplat pacostea asta de boală. Și acu’ tre’ să vă port de grijă la voi toți. Tare v-aș face loc în inima mea la toți, să stați culcușiți până se termină tot. Și-acolo, în inima mea mare, v-aș da ceai cald, cafea și prăjituri la toți, ca să treceți mai ușor.

Ce urmează să vă zic, dragii mei, nu sunt povești scotocite sau inventate la drumul mare, sunt poveștile noastre de ani de zile și tragediile prin care am trecut de-a lungul vremii și iată, că suntem încă aici, sănătoși și curajoși. Ce e în sufletele noastre, doar noi știm. Dar ce trebuie să vadă ăi dragi ai noștri e doar zâmbet și tărie, ca să nu-i slăbim mai tare decât sunt, în momentele de impas.

Mi-aduc acum aminte de război. După ce oamenii s-au bătut pentru putere și-au obținut-o, oamenii de rând au avut de suferit. Au murit de foame, de boli, de tifos… Au venit toate relele, după cel mai mare rău, războiul, de parcă oamenii mai puteau duce atâta amar. Ce ne-a rămas atunci? Vă spun eu ce ne-a ținut în picioare: munca, hainele de pe noi, ponosite, și credința. Asta ne lumina fiecare zi ce venea și trecea. Întrebați-vă bunicii de ce a fost atunci și-au să vă răspundă la fel. Știau că trebuie să muncească pământul, căci acesta le oferea traiul, și-așa greu încercat, să aibă haine pe ei și să-și facă case din lut. Casele acelea se făceau cu tot satul. Se adunau toți din sat să muncească cu mâinile lor pământul cu paie, sau pleavă, îl călcau în picioare vânjos și apoi îl puneau în forme de lemn ca să facă chirpici, sau vaiugă, un fel de cărămizi nearse. După ce puneau oamenii în formă lutul lucrat și frământat, acesta se usca la soare. Apoi era numa’ bun de construit case. Și tot așa, pentru fiecare căsuță, pentru fiecare familie, pentru fiecare gospodărie în parte, ca toată lumea să aibă căsuța sa. Eram uniți, căci știam că împreună eram mai puternici. Erau reguli care nici măcar nu se rosteau, apăi noi le știam și le respectam cu sfințenie. Necazul mare era pe atunci că în fiecare casă exista câte unul îmbolnăvit de tifos. Și ceilalți ai casei aveau grijă de el cu ce puteau pe atunci, că nu erau vaccinuri, nu erau medicamente.

Tulburi sunt vremurile astea de îmi aduc eu aminte acum, tulburi au fost și cele trecute. Diferența e că acum avem cu ce trata, și dacă nu avem, stăm în casă, cu ai noștri și lăsăm pe mâna doctorilor și a asistentelor din spitale toată greutatea. Trebuie doar să stăm în casă.

Cand mi-a zis nepoțelul că asta urmează, am zis: doar atât? Adică să stau în casă cu tataie și să mă spăl pe mâini? Acum, că sunteți isteți, comparați un pic situația din tinerețile noastre cu situația de acum.

Statul în casă este poate cea mai mare vacanță bogată. Și-am să vă zic de ce cred asta. Stai în casă cu familia, ceea ce înseamnă mic dejun împreună, prânz și cină. De când nu ai mai făcut asta? Stai în casă cu soția, soțul, iubitul sau iubita și beți cafeaua împreună, ori un ceai, moment în care arunci și-o vorbă bună și primești în schimb un zâmbet și o altă vorbă bună și viața merge înainte. Te joci cu ăl mic până nu mai poți tu, că el mai poate. Te uiți prin pozele din album și te așezi liniștit pe fotoliu, că știi ca poți să te uiți și la al doilea album. Vorbești la telefon cu mama, cu bunica și doar atât faci, șezând. Căci altădată, cu o mână țineai telefonul și cu alta învârteai în mâncarea pentru cină. Și asta doar pentru 2-3 minute. Avem acum ceva ce nu vom avea prea des, și anume timp pentru noi. Câtă bogăție!

Cămăruța s-a închis. I-am trimis pe nepoței acasă. Am scuturat, am măturat, am aerisit zdravăn, am închis cu cheia și am pus-o în buzunarul de la piept și mi-am zis: trecem noi și peste asta! Ca orice alt lucru pe care-l prețuiesc și pe care l-as pune aproape de suflet, doar doar s-o termina mai repede și om ieși sănătoși și victorioși.

Și, din nou, avantajele vremurilor prezente, poți comanda pe internet aproape orice. Așa că, voi, cei de acasă, puteți comanda în continuare online, și noi vă livrăm la domiciliu. Și dacă tot pomeneam de cafea, eu mi-s acum cu o ceșcuță în mână, cea mai prețioasă dintre ele și sorb îngândurată, dar încrezătoare. În cămăruța noastră, Cafeaua Musafirului este la jumătate de preț. Adică, cumperi un kilogram și plătești doar jumătate din el. Cafeaua Musafirului este un amestec de Columbia și Indonezia. După denumire, ar trebui băută cu cel mai drag oaspete, sau cu mai mulți. Dar, nu uita, că s-ar putea ca tocmai tu să fii musafirul din casa ta. Soarbe cafeaua liniștit, în tihnă, la tine acasă.

Așa că, dragii mei, că-s pijamale, că-s straie mai prețioase, nici nu contează. Pune-le pe tine, fă-te confortabil, deschide ochii mari și trăiește acum ce îți este dat, așa cum îți este dat. Și pentru aceia ce muncesc de acasă, și pentru aceia ce nu pot face de acasă tot, și pentru aceia care încă mai ies pe ușă cu nodul în gât, și pentru aceia ce stau cu copilașii, pentru medicii noștri eroi, că altfel nu am cum să-i numesc acum, pentru asistentele medicale ca niște furnicuțe și pentru tine, cel ce citești aceste rânduri… fiți puternici, căci altă variantă nu există.

Nu uitați, dacă noi am putut trece peste șirul de întâmplări tragice, războaie, boli, foamete, voi acum le puteți face pe toate. Noi atunci aveam puțin de tot, dar ne-am avut unii pe alții și credința că o să izbutim. Și-am trecut cu bine și peste ele.

Vă doresc sănătate multă, curaj, claritate și nu uitați de omenie!