Toamna este un sentiment, toamna nu este un anotimp. Este sentimentul acela nedesluşit al scurgerii timpului fără să-ți pese, al abandonului ca ultimă formă de frondă, de libertate, de răzvrătire, în cele din urmă. Marius Tucă, Astenii de buzunar
Septembrie. Dimineață răcoroasă, dar foarte însorită.
Privesc profund la tot ce e în jurul meu. Copaci înalți, cu frunze colorate care cad lin pe pamânt la prima adiere a vântului. Oameni frumoși care trec grăbiți către locul de muncă. O fetiță școlăriță, cu două codițe și un ghiozdan de două ori cât ea, ce-i rostește ceva bunicului, mușcând lacom dintr-un covrig.
Sorb cu plăcere din ceașca de ceai cu aromă de pere coapte, gust din fursecul cu nuci și îmi amintesc cu zâmbetul pe buze, de copilărie. De v-ați ascunselea și șotronul din fața blocului. De bastonașele desenate strâmb, din clasa I. De finalurile de săptămână petrecute la mămăița în vie, la cules de struguri, sau de murăturile așezate minuțios de dumneaei în borcane:
– Mai e nevoie de un strop de sare. Da…acum e bine!
Se uita apoi la mine cu ochii ei mici si blajini, dându-și seama că a gândit cu voce tare:
– Ia gustă, maică! Tu ce zici? E bun?! Sigur ca e! Altfel, ajungem ca greierele din poveste, să cerem la furnică… Nimic nu cade din cer așa degeaba, mamă! Trebuie să muncim.
Doamne și ce gust aveau toate! Să fi fost meritul bunicii, sau inocența cu care gustam fiece lucru?
