Camera din față prin ochii nepoțelului

Vacanța de vară, la bunici

Mi-aduc aminte și acum cu bucurie de momentele petrecute la bunici, în vacanța de vară. Era o adevărată plăcere compania acestor ființe atât de minunate. La vremea aceea nu conștientizam cu adevărat darul primit. Poate nu înțelegeam prea bine nici unele vorbe ale bunicilor și de aceea treceam cu vederea ceea ce îmi spuneau ei, fără să mă gândesc la ce au vrut să spună mai exact. Însă, peste ani, am realizat cât de frumos era, cât de bine m-am simțit și cât de mult mi-e dor de acele vremuri.

Când mă gândesc la acele momente, parca aud și acum vorbele lu’ Mamaie, atât de pline de dragoste și înțelepciune.  Mamaie e cea care mereu îmi făcea pe plac, mai ales în privința gustărilor. Și ce bine mai gătea… Mă lingeam pe degete, nu alta.

Plăcinta de mere

Mi-aduc aminte de o zi de vară târzie, de August. Tocmai mă întorsesem acasă, după ce toată ziua alergasem cât m-au ținut balamalele. Imediat ce am sunat la poartă, Mamaie, îmbrăcată într-o fusta înflorată și cu un batic pe cap, mi-a deschis ușa. Lihnit de foame, alerg glonț în bucătărie. Mamaie terminase de mult de gătit. Aleg apoi să mă strecor pe lângă dumneaei și să aflu ce a gătit, sau mai bine zis ce a mai gătit, pentru că toată casa era parfumată cu un miros pe care nu-l voi uita niciodată, acela a unei plăcinte de mere.

Mamaie se afla în camera din față, sau camera bună, cum mai era numită. Avea vedere chiar spre drum. Îmi deschisese atât de repede, pentru că mă zărise de departe. Dumneaei stătea la geam și croșeta de zor. Nu am întrebat-o ce anume, întrucât nu eram eu foarte interesat pe atunci de astfel de creații.

De îndată ce am intrat în cameră, am zărit pe masă un platou cu multe bucăți de placintă. Arătau foarte bine, așa că am dat să mă înfig în ele, mai ales că îmi era o foame… Nici nu m-am apropiat bine și Mamaie, m-a întâmpinat cu clasicul: “Da’ te-ai spălat pe mâini?”.

În mod normal, nici nu aș fi avut cum să mă ating de acele bucăți de plăcintă, până nu aș fi mâncat o strachină de ciorbă, dar pe semene că în acea zi, Mamaie a decis să mă lase să mă bucur de desert, pentru că prea drag îi eram.

Momentul mult așteptat a sosit. Cât timp m-am spălat eu pe mâini, dânsa luase o farfurie pe care mi-a pus două bucăți de plăcintă de mere. Din ce țin eu minte nu mi-a trebuit mult să le înfulec pe amândouă. Eram în al 9-lea cer. Mamaie gătise ca în povești. Asta dacă vă puteți imagina cum gătesc cei din povești.

 

Camera din Față, de la acea vreme

Țin minte și acum masa pe care am mâncat, simplă dar solidă. Pereții erau plini de tablouri, cu fel și fel de poze, iar în colțul camerei se afla un televizor, ce avea deasupra un pește de sticlă așezat pe un mileu cum probabil ați mai văzut pe la bunicii voștri. Însă, nu țin minte să fi văzut vreodata acel televizor mergând, asta pentru că probabil era de pe vremea bunicilor bunicilor mei. Perdeaua, chiar dacă era îngălbenită de vreme, era totuși curată, motivele tradiționale, încă fiind vizibile. În mijlocul camerei se afla o lustră ce cobora foarte jos în cameră, poate chiar mult prea jos. Când nu gatea sau nu trebăluia prin casă, Mamaie croșeta la masa de lângă geam, unde era lumină multă.

Camera din Față, în prezent

Aceste zile “s-au întâmplat” prea repede. Copilaria a trecut. Pe cât de frumoasă a fost, pe atât de rapid a trecut. Poate că unii dintre noi sunt acum Mamaie și Tataie pentru nepoțeii și nepoțelele lor. Timpul trece cu o viteză uimitoare, dar amintirile rămân. Cu cât rămân mai în urmă acele amintiri, cu atât parcă le apreciez și mai mult.

Acum Camera e doar o asemănare a acelei camere de pe timpuri. Chiar și așa, Camera din Față are puteri magice. Aici încă o mai revad pe Mamaie, e peste tot, în fiecare colțișor, în toate corcoațele aranjate cu grijă. Parcă simt că toate Mămăile din lume sunt aici, în Camera din Față. Melodiile, recunosc, ajută enorm la creionarea acelei imagini, care mie îmi place atât de mult. Becurile din borcane, ce atârnă din tavan, aduc mult cu lămpile cu gaz, de pe timpuri. Dușumeaua care scarțâie, pe alocuri, la pașii mei greoi și uneori timizi, încă mă face să tresar și să mă întorc în timp de-a binelea.

Camera din Față nu e un local pur și simplu. Nu este o ceainărie, și nici o cafenea. Este mai mult decât atât. Aș putea spune că este un portal către vremurile de mult apuse, însă nu vreau să exagerez cu comparațiile. Plus că nodul din gât pe care îl am, în timp ce aștern aceste gânduri, mă face neputincios să mai scriu și mă îndeamnă să simt. Mă obligă să încetez să-mi imaginez și mă face să văd exact ce este de văzut. Camera din Față mă face să fiu din nou om, cu emoții și lacrimi ascunse pe după ochelari.

Totodată mă îndeamnă să revin în prezent și să fiu atent la trăirile ce iau naștere în mine, cât timp sunt aici. Nu în ultimul rând, mă face să mă bucur de fiecare dată de întâlnirea cu Mamaie, de care îmi e tare dor. Cu alte cuvinte, Camera din Față îmi dă viață.

Semnat,
Un nepoțel