Mi-aș dori să fiu ca vecina mea de la 22, când voi îmbătrâni!
Mărunţică, cu ochii mici şi negri ca două mărgele, reuşeşte să mă inspire în fiecare zi.
Mi-e atât de dragă!
Are mulţi copii si foarte mulţi nepoţi cu care mi-am petrecut o mare parte din copilărie. Toţi îi spunem Mămăiţa. Cel puţin, cei care am mai rămas…
De când toţi nepoţii au crescut, Mămăiţa îmi bate la uşă aproape în fiecare săptămână şi îmi aduce câte un platou de prăjituri cu cremă de brânză. Iar eu o aştept de fiecare dată cu o ceaşcă aburindă de cafea. E un fel de ritual. Pentru că eu nici nu îndrăznesc să mai încerc vreodată reţeta acestui deliciu şi desigur, pentru că mămăiţa nu îşi permite să savureze această licoare numită cafea în fiecare zi. Tataie e cu ochii pe ea. Zice ca îi face rău la inimă.
– Mi-e dor să mai fiu tânără, mamă! Să vă mai privesc de la geam cum alergaţi şi chicotiți. Să mă mai sperii de voi când vă ascundeţi în cămară…
Şi aşa un dor mi s-a făcut de bunica mea! Oare pentru că mămăiţa îi seamănă, sau e de la prăjitura cu cremă de brânză?!
