Cum se duse și anul 2021 și luna asta, ca vântu’ și ca gându’, dar măcar ne-a prins sănătoși pe toți. La fiecare sfârșit de an, cel puțin de doi ani încoace, ne gândim cu încredere că gata, anul ăsta se duce pandemia. Anul asta scăpăm, au zis ăștia că e pe ducă, că lumea s-a imunizat, că economia se redresează..
Și stăteam eu și mă gândeam că într-o zi, când lumea din jur era cu larva asta, și zic: dar ce e de făcut acum? Doar n-o să stau s-aștept să se termine și să pierd vremea așteptând! Nu am stat eu când a fost mai rău, d-apăi acum.
Dar nu pot să ignor dorul ce m-a încercat în acești doi ani, cand eram ba închiși în casă, ba la prăvălie, de puteam primi doi, trei mușterii, și aia cu măștile pe față, de nu știam dacă se bucură că ne văd ori ba.
Doi ani în care am fost mai căpiați decât trestiile în bătaia vântului turbat, în care nici nu mai știam ce să mai simțim. Dacă ne înfiripăm și noi un pic la cafenea, ne reveneau zâmbetele și sângele-n obraji, hop-țop ne închideam o lună. Pesemne că ne bucuraserăm prea mult și alții își dăduseră masca mai jos de nas. Dar a fost testul suprem. Dacă am izbutit să trecem prin asta, apăi nimic nu ne mai poate doborî. Așa cum am zis și mai sus, sănătoși să fim.
Se zice că să revezi pe cineva drag după niște timp este echivalentul unei fericiri sublime. Știu, dragii mei, că subiectele de senzație ale zilei sunt legate de pandemie și efectele pe care le-a avut aceasta asupra noastră, a tuturor de pe pământul ăsta mare.
Toată planeta a fost afectată de dor, de sentimente puternice fata de cei pe care-i vedeam poate zilnic și pe care nu i-am mai putut vedea cu lunile. Auzisem la un moment dat că unele suflete, bietele de ele, nu s-au mai văzut chiar de mai bine de un an.
Așa am fost și noi, să știți, afectați, mâhniți, descurajați, cu un gust amar și o nedreptate raportată la lipsa apropierii umane. Suntem oameni și vrem să stăm între oameni, oricât de tare ne-am amăgi uneori că nu. Am așteptat cu sufletul la gura să redeschidem ușa cafenelei noastre zi de zi, cu un sentiment ca de prima zi de școală. Cu flori, haine noi, zâmbete și dorința de a lua doar note bune în anul acela școlar. Dar, cea mai importantă era, de fapt, revederea și nimic altceva.
Am reușit zi de zi să livrăm cafea și ceai împachetate cu drag pentru melancolicii noștri clienți, care ne duceau dorul. Sperăm că nu i-am dezamăgit! Am reușit să ne adaptam din mers, numai nepoții știu câte schimbări au apărut în anii ăștia, un du-te vino continuu, de cred ca se trezeau bieții de ei dimineața și se întrebau: azi mă duc sau nu mă duc la cafenea?
Când am deschis în sfârșit, ni s-a zis că trebuie doar jumătate din mese să fie ocupate în cafenea. Asta a fost de parcă mi s-a zis să iubesc doar cu jumătate din inimă. Oamenii veneau și plecau, ne mai aruncau câte o vorbă bună, ne urau de bine și își vedeau de drum, cu cafeaua la purtător, sau așa numitul “take away coffee”.
Știi ce ne-a mai ținut pe noi legați și echilibrați mental? Îmbrățișările.
Este dovedit de medici și mai înalții cercetători că avem nevoie de patru îmbrățișări pe zi pentru a supraviețui, opt pentru a menține o stare de echilibru și doisprezece pentru a te înălța și mai mult spiritual și a te conecta întru totul cu celălalt. Suntem, din păcate uneori, plămădiți din sentimente, un pic de durere, putere și emoții. Toate acestea au nevoie să fie hrănite de oameni, de apropiere și de vorbă bună.
Camera din Față este clădită pe aceste principii solide, pe durabilitate, de proximitate, pe tangibilitate, că doar de-aia avem cele mai frumoase acareturi prin cămăruță. Unde mai pui că servim toate cele de mai sus sub formă de licori colorate și parfumate, de niște oameni ca mierea, care îți fac ziua mai bună, ei pe-a ta și tu pe-alor, să nu uiți asta, și pleci și cu cafeaua băută, dar și zen. Așadar, să trag deznodământul aici, ne-a fost dor în doi ani cât într-o viață de om, ne-a lipsit tot, că nu putem alege dintre între ele, dar ne-am mulțumit și ne-am hrănit cu ce a fost, atât cât a fost, și-am știut mereu că nu suntem singuri și nici singurii “păgubiți” emoțional și nu numai.
Revederea este poate cel mai așteptat moment al anului și cuvântul de ordine al acestei perioade nemiloase, de lipsă de apropiere și brațe deschide larg. Niciunui om nu ar trebui să i se interzică vreodată să se îmbrățișeze cu un altul, nici pe motiv de boala, nici pe motiv de stare, de nimic. Să ne revedem cu bine, toți, sub același acoperiș, ce ne-a ținut odată de cald, de sete și de foame și de vorbă lungă și bună – Camera din Față.
Și nu uita, Camera din Față-i tot acolo, la Piața Amzei!
