De cele mai multe ori, un nou loc de muncă vine la pachet cu oameni. Firește, că doar nu lucrez la un birou, de unul singur, cu capul în monitor. Nu-i de mine! Nu, eu lucrez cu oameni. Și oamenii au această superputere să te susțină și să te ajute. Cel puțin, la mine așa a fost.
M-am dus cu inima deschisă și am rostit cu toată sinceritatea: eu nu știu să fac cafea decât la ibric, pe aragaz. Și iată-mă acum cum manevrez espressorul cu ochii închiși și fac 100 de cafele pe minut. Exagerez, dar ai înțeles ideea.
Mă numesc Michael și lucrez la Camera din Față de vreo 9 ani. S-ar putea ca tu, cel care citești aceste rânduri, să mă fi văzut deja pe acolo. Daca nu, hai să mă cunoști!
A avut Mamaie această idee de a scrie despre noi, nepoții de la cameră, o mică istorioară despre cum ajuns și nu am mai plecat. Păi da ce, ăsta-i loc de plecat? În anul acela aveam două probleme – era februarie și era frig și-mi căutăm și de lucru. Știu, nici că putea să fie mai rău să-ți cauți un nou job. Te duci înhăinurit până-n dinți la interviu, îți freci mâinile unele de altele de frig și spui că ai venit să te angajezi.
Nu este un scenariu favorabil, stilistic vorbind. Ajunsese până la mine vestea că Mamaie își căuta ajutoare valoroase în cafenea, să facă una alta, să râdă și să glumească, să muncească cu drag și spor și să-i placă ce face.
Cea din urmă era musai! M-am dus categoric să mă înfățișez ca cel mai de nădejde om, dedicat, serios, asumat, muncitor și-am declarat cu toată inima deschisă că nu știu să fac nimic. Stau să mă gândesc ce-o fi fost în capul meu atunci. Dar asta nu-i nimic, căci eu planuri în cap aveam. Am adăugat apoi că eu, Michael, sunt dispus să învăț, să fac, să dreg, de nici nu zici ca n-am știut vreodată.
Aș putea acum să dau niscai sfaturi de mers la interviu, fără vreo garanție însă, că sinceritatea este cea mai de preț. Ce nostalgie și ce de ani de atunci. Să crești și să te dezvolți la Camera din Față este un super avantaj. Avea dreptate Mămăița când zicea că o să fim euforici când o să ne amintim de noi și-o să punem pe hârtie parcursul nostru de până acum. N-a fost totul roz, nicicum, și nici nu trebuie să fie, dar a fost real. Să pășești într-o cafenea de la Romană și brusc să te trezești în altă dimensiune – cu decoruri, cu porțelanuri fine de băut cafea și ceai, cu toate dichisurile puse în ordine, lucind a curățenie, și oamenii cu zâmbete largi.
Simți că-ți pune și ție viața în ordine vrei nu vrei. Pe lângă experiența pe care am căpătat-o de-a lungul timpului, mi-am promis că voi fi mereu jovial. Ce avem de pierdut dacă râdem, nu-i așa? Totodată, am cunoscut mii de oameni – da, da, chiar mii – cu care am împărțit o vorbă, două.
Oameni cărora le-am făcut, poate, ziua mai frumoasă, sau oameni pe care am reușit să-i trezesc dimineața cu cafeaua preparată de mine. Atât eu, cât și ceilalți nepoței mișunăm zilnic prin cafenea și facem minuni.
Uite că în mica mea istorioară mi-am propus să zic doar de bine – good vibes only, cum ar zice englezu’ și să ridic în slăvi oamenii pe care i-am cunoscut aici. Cam așa am ajuns eu la Camera din Față și am și rămas, că-i bine și e plină de oameni faini.
Dacă m-ai cunoscut, lasă o vorbă, două. Dacă nu, te aștept la cafenea, să ne salutăm din ochii mici de sub mască și să îți fac o cafea sau un ceai și să șezi. Căci, așa cum spuneam, la Camera din Față, intri și o iei mai molcom un pic, că nu ai de ce să te grăbești.
Eu am rămas de atunci vreo 9 ani și încă sunt aici.
Îți mulțumesc că ai citit mica mea poveste de debut în cea mai tare cafenea de la Romană!
