Se zice că înainte să vezi un loc cu ochii, mai intâi îl simți. Știu că sună un pic ciudat, însă ai fost vreodată la Camera din Față, ca să vezi exact ce spun eu aici? Camera din Față este o cafenea, ai fi tentat să spui simplu.
Așa credeam și eu, până să ajung aici, chiar și în calitate de mușteriu, băutor de cafea, sau ce mai comandam eu. Pe mine, când am ajuns aici, nu m-au înșelat nici ochii, și nici intuiția. Și iată, că acum vorbesc din interior.
Eu sunt Andrei, nepotul ăl mai mare, de la Cameră. Sunt sigur că m-ai văzut, poate oi fi schimbat și-o vorbă, două cu mine, cine știe? Chiar dacă ne mișcăm ca niște furnici în spatele tejghelei, ne mai rămâne timp și de câte o vorbă, o ocheadă cu clienții noștri, și-o urare la plecare. Dar azi am să vă povestesc despre cum am ajuns eu la Camera din Față, pe nepregătite, nepusă masă, ne nimic… Pare că așa funcționează universul ăsta: îți dă ce-și trebuie, nu ce-ți dorești.
Căutam de lucru, ca orice tânăr cu ochii și inima larg deschise, un job în care să fiu eu. Cel mai mult îmi place să fiu eu, iar ceilalți să mă accepte și ei la rândul lor. Atunci, toată lumea se va bucura din plin de ceea ce pot eu să fac, să întreprind atât pentru mine, dar mai ales pentru alții din jurul meu. Așadar, nu orice job, ci unul în care să relaționez, să vorbesc, să mă mișc, să învăț câte ceva nou.
Ce-ar mai rămâne de noi, dacă ne-am opri din învățat? Eram hotărât, sau așa credeam, să semnez contractul cu un nou loc de muncă, undeva în sectorul relațiilor cu clienții. Era un job, o oportunitate, dar nu era tocmai ce îmi doream. Îndoiala își făcuse loc, dar acceptasem.
Așa suntem noi, tinerii, optimiști incurabili, cu speranță și gânduri bune înainte.
Și tocmai pentru că sunt, pe lângă toate cele enumerate mai sus, și imprevizibil, am zis să fac un detur, un ocol, mânat cumva de întrebarea “ce poate să fie rău?”. Și bine am făcut și mă felicit pentru asta. Cu CV-ul la purtător, puține emoții acolo, am pătruns în cafenea – de data asta, nu venisem să mă desfăt cu vreo licoare, ci venisem să mi se decidă soarta. Eu nu știam asta.
Am dat de promotorul acestui proiect și colegii de pe tură, firește. Ne-am așezat la masă, cum fac oamenii de omenie când au de discutat treburi importante, și de la o întrebare la alta am ajuns la: “Când poți să începi?” Spontan din fire cum sunt, și fără frică de nimic, că doar ascult muzică rock, am zis “oricând”, uimit și eu de răspuns. Din ce îmi dau seama acum, la masa erau doi oameni care știau ce vor, căci întrebarea ce a urmat a fost “Și azi?”. Provocare acceptată, zic în sinea mea, căci ei mă vor, eu îi plac, cafea mai beau aici, de ce nu aș începe chiar azi?
“Faceți onorurile și dați-i acestui novice mândra uniformă de făuritor de cafele, și ceai, și alte meșteșuguri, căci începe de azi.” Nu a zis șefu’ chiar așa, dar îmi place să cred ca așa a gândit. Sunt un om pozitiv din fire. Nu știam nimic despre cum se face cafeaua, cum se face un ceai bun și savuros, nu știam mai nimic. Eram, până atunci, făcător de cafea casnic și băutor răsfățat, cu cafele făcute de alții. Acum am această superputere și pot să fac ziua mai senină oricărui om posomorât, unei fete supărate că a picat un examen poate (în caz că nu știi, Camera din Față este aproape de ASE), să strecor o glumă bună unui client mai vechi, care se va prinde instant, pot să mă uit în ochii oamenilor când își primesc cafeaua aburindă. Pot să fac asta zi de zi aproape, încă de atunci, de când am intrat la interviu și am fost numit Nepotul mai mare al acestui loc chic, cu gust, cu acel ceva unic și nemaivăzut în oraș.
Eu sunt Andrei, ascult muzică rock, sunt un om liniștit de fel, cumsecade și open minded, cum îi place acestei generații să se numească. Anul acesta fac 6 ani de statut de nepot mai mare al uneia dintre cele mai cool cafenele din București, de la Piața Amzei. Treci pe la noi când ai timp, ca să vezi și să crezi, că ce-am spus eu e pe bune.
Să ne vedem sau revedem cu bine!
