“Mamaie, mai aruncă și tu din ele, ca sunt vechi, unele sunt și ciobite, nu sunt la modă, nu se mai poartă ca pe vremea dumitale, cu model cu flori de cicoare. Nu mai ai nici măcar setul complet și mai sunt și grele, din ce sunt făcute?” Asta-mi aud eu câteodată de la nepoței, când mai au ei câte o furie din aceea din cauza la prea mult calculator. Ehe, ce știți voi?
Mai vin și copiii mei și zic câteodată: “Mamă, dar ia uite câte ai, nu se mai poartă acum astea grele așa. Uite, au la Ikea mai ușoare, mai simple.” Da, le zic, au, dar nu au poveștile mele și anii care au adăugat valoarea înzecită acestor vase fără vârstă, fără modă și mâinile frumoase care le-au făurit. Și uite așa ne încep discuțiile despre gusturi și preferințe, cu trei generații diferite: generația mea, care ținea la lucruri și le prețuia chiar și-așa ciobite, copiii mei și copiii lor, adicătelea nepoțeii. Fiecare cu ce știe. Doar că ei au uitat, dragii de ei, și ăi mici, dar și ăi mari, că din ele au mâncat și-au băut până s-au făcut oameni de nădejde. Și nu li se mai păreau nici prea vechi și nici prea grele. Că doar aveau prăjituri în ele, băuturi calde și cafele aburinde.
Dar le-am zis într-o zi, acum mulți ani, când se puseră cu gura pe mine să fac o schimbare, că nu mai sunt în trend. Până să înțeleg termenul în sine, mă încruntai oleacă la ei, și le-am transmis cât se poate de clar care sunt intențiile mele. Le-am pus în fața d-ale gurii, ceva de băut și le-am ținut predică la toți, ca atunci când erau prinși cu cate ceva rău. Camera din față, cămăruța cea fără de seamăn din capitala României, a luat naștere, printre altele, datorită veselei fără vârstă, ce nu îmbătrânește în timp, ba chiar adaugă valoare de neegalat, odată cu trecerea anilor. Aceste mici vase, aceste bagadele, cănuțe mici și mari, din seturi fără pereche acum, ciorcioboate cu povești, în culori apropiate de natura pe care o știa omul atunci și făcute una câte una, nu la grămadă. Aceste vase poartă istorie în ele încă de la facere.
Eram pregătită să le aduc cele mai bune argumente, nu să-i conving de ceva, ci să știe și ei care este farmecul și bogăția cu aceste așa numite ciorcioboate. Cănile din cafeneaua noastră sunt finuțe, delicate, cu buza subțire și curbată, desenate cu auriu ca razele soarelui de iulie. Înainte să te bucuri de conținut, te bucuri de ambalaj, te bucuri și ești privilegiat să bei din așa cănuță, ce parcă îți schimbă starea de spirit. Te simți ca într-o casă boierească sau ca la palat, la masă cu cine știe ce prințesă mofturoasă.
Ai mei ascultau și sorbeau în timp ce eu aveam discursul pregătit, ca fata la măritat în ziua nunții. Zic uite, setul ăsta-i primit la de la soacră-mea, când m-am căsătorit cu tataie. A vândut cred că trei mioare și cinci găini să-mi ia setul asta cu câte șase din fiecare: cești, farfurii, sosiră, ceainic, farfurii întinse și farfurii adânci. M-am bucurat ca un copil mic când ni le-a dat. Am mai primit și de la mătușa din partea mamei mele unul, cu flori albastre și galbene. O minunăție. Le-am pe toate și acum. Și cum să nu le țin, când îmi aduc aminte de oameni care nu mai sunt cu noi? Aș fi nemiloasă față de mine, în primul rând, și apoi față de cei care ni le-au dăruit din toată dragostea.
Ai mei încă aveau ochii mari și bulbucați și bag de seamă că începuseră să le pară rău ca mi-au zis că sunt vechi. Am zeci de vase primite de pomană, că așa era în sat. Se pomeneau morții de iarnă și vară, împărțea lume farfurii, căni, furculiță și lingură, că așa se știa. Le cumpărau din timp, când veneau vânzătorii cu ele la târg. Vecini, prieteni, chiar și oameni mai puțini apropiați, din cât aveau ei, își onorau morții. M-am așezat alături de ei și le-am spus că noi, ăștia mai bătrâni, ne legăm de astfel de obiecte, cum ne legăm de oamenii de la care le avem. Căci, atunci când aceștia sunt departe sau nu mai sunt printre noi, că așa-i e dat omului, să fie trecător, avem încă amintiri de la ei – aceste obiecte neprețuite. Acestea nu sunt vechituri, ci sunt povești în forme de porțelan, sunt energia vie a celui ce îți oferă, ce-ti cumpără cadou și se gândea că le vei avea o viață după aceea. “Să le ai acolo de bune.”, auzeam zicând des, “că nu se știe”.
Și iată-ne, cu cafeneaua noastră la Piața Amzei, locul în care timpul stă într-un picior, nici nu vrea să treacă, dar nici nu stă pe loc, ci doar trece mai domol. Și-acu niște ochi mă privesc cu admirație și-mi zic că se simt ca niște prinți, și țin de toartă ceștile ca niște nestemate, și sunt mai atenți parcă la cum sunt făcute, pictate, cu toate defectele lor din fabrică. Ne minunăm cu toții că timpul a trecut și pe ele le-a făcut mai prețioase. Prăjiturile-s mai bune parcă și cafeaua mai aromată. “Hai, mamaie”, zise nepoțelul, “că ne-ai ținut cel mai tare speech și ai fost și foarte persuasivă.” Și iar ne-am împrăștiat care cum prin cafenea, cu câte o treabă. Pesemne că le-a plăcut povestea mea și-am zis să v-o zic și vouă în aceasta zi de ianuarie. Hai că mai e un pic și trece și iarna asta, să nu ne mai taie gerul pe la nas. V-aduc aminte totuși să beți ceai cald, ciocolată caldă, cafea și poate și-un vin fiert, că nu strică.
Am pus și pe Facebook Ceaiul Herb Basket, care mie îmi place tare de tot. Are în el frunze de roiniță, de mur, de mentă, lămâiță, flori de hibiscus, de tei, de mușețel, coacăze roșii, bucăți de căpșuni, de zmeură și mure. Te încălzește numaidecât. Compania să fie bună, firește. Fiecare om are povestea lui, mai bună, mai grea sau mai puțin fericită. Omul și-o duce oricum. Ei, astăzi ați aflat, sau poate știați, că și obiectele au povestea lor. Mai ales cele dăruite cu și din suflet. Acu’ uită-te în jur și vezi câte avuție ai lângă tine. Vreo cană făcută cadou de o prietenă, ce a vizitat o țară și s-a gândit la tine, sau vreo ceașcă chiar din cămara bunicii, pe care o dădusei uitată. Vreun set de farfurii făcute de cadou de casă nouă, când te-ai mutat și nu aveai de nici unele, poate. Noi le avem pe ale noastre și le-am păstrat cu grijă și poate le vom da mai departe copiilor, încărcate de alte și alte povești.
Rămâi cu bine, și anul acesta nou să iți fie roditor și sănătos!
